Pe teritoriul satului Viforâta se află Mănăstirea Dealu, unul din cele mai interesante monumente religoase din judeţ. Mănăstirea exista la 17 noiembrie 1431, când Alexandru Vodă Aldea îi face danie două sate, Alexeni şi Răzvad, pentru pomenirea lui Mircea cel Bătrân, tatăl şi prezumtivul ctitor.

La 28 martie 1451, Vladislav al II-lea întărea mănăstirii alte 3 jumătăţi de sate, precum şi muntele Brateiul, ceea ce dovedeşte că, încă din această vreme, exista aici o mănăstire mare şi bogată. La moartea sa, în 1456, domnul Tării Româneşti a fost îngropat în această mănăstire, devenită apoi necropolă domnească. Această primă construcţie de la Dealu a dispărut, fiind înlocuită cu o alta în vremea domniei lui Radu cel Mare (1495 - 1508). Astfel, Radu cel Mare "a început să zidească şi să înnoiască şi din temelie a ridicat cu toate bunătăţile şi cu mare frumuseţe a înfrumuseţat acest hram". Lucrările au început la 26 august 1499, după cum se arată într-o inscripţie rămasă de la vechea clopotniţă a mănăstirii ; mai întâi au fost reconstruite clădirile mănăstirii şi apoi biserica. Lăcaşul a fost sfinţit la 4 decembrie 1501. Radu cel Mare a murit înainte de a termina măreaţa ctitorie de la Dealu. Cei care au continuat lucrările au fost Vlăduţ voievod şi, după aceea, Neagoe Basarab (1512 - 1521), domnul atât de legat de istoria Târgoviştei prin ctitoriile sale.În această vreme biserica uimea pe contemporani prin splendoarea ei. La mijlocul sec. XVII diaconul Paul de Alep va remarca unele asemănări cu biserica mănăstirii Curtea de Argeş ; tot el arată că zidurile bisericii erau "lucrate şi ornate cu piatră fină, iar ferestrele încadrate cu marmură albă".

În sec. XVI după reclădirea ei, mănăstirea Dealu a fost o importantă necropolă domnească, îndeplinind acest rol începând din 1508, data înmormântării aici a lui Radu cel Mare, ctitorul bisericii. După această dată au fost înhumaţi aici : jupâniţa Caplea, sora lui Radu cel Mare (1511), Vlăduţ voievod, fratele lui Radu cel Mare (1512), Radu vodă Bădica, fiul lui Radu cel Mare(1524), Vlad Înecatul (1532), Pătraşcu vodă cel Bun, nepotul primului ctitor (1567) şi Mihai Movilă (1608).

În 1603 tot aici a fost adus, prin grija clucerului Radu Buzescu, capul lui Mihai viteazul, ucis mişeleşte pe Câmpia Turzii. Pe lespedea de mormânt care acoperă capul ,arelui erou, clucerul Buzescu a pus să se sape această frumoasă inscripţie : "Aice zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, marele voievod, ce au fost domn Tării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei ; cinstitul trup zace în Câmpia Tordei. Si cînd l-au ucis nemţii anii au fost 7109 (1601), în luna lui aug. 8 zile. Această piatră o-u pus jupan Radu Buzescu şi jupăniţa ego Preda".

După domnia lui Mihai Viteazul mănăstirea Dealu a avut de suferit din pricina oştilor principelui Gabriel Báthory, care au intrat pe neaşteptate în ţară, în decembrie 1610. După cum spune fostul mitropolit Matei al mirelor, egumenul de atunci al mănăstirii, oştenii au furat "toate giuvaerele" bisericii, "sfărmînd mormintele domnilor... şi stricînd lespezile bisericii", în speranţa că vor găsi aici comori ; cu acelaşi prilej a fost luat şi plumbul ce acoperea biserica.

La 1614 Radu vodă Mihnea (1611 - 1616) a vizitat mănăstirea şi a găsit locaşul "stricat şi lovit şi sărăcit şi jefuit şi surupat cu totul de unguri". Astfel voievodul a dăruit mănăstirii Satul Nou, scutit de dări, din veniturile căruia (100 de galbeni anual) călugării trebuiau "să întărească şi să dregă sfînta mănăstire".

Marele ctitor care a fost Constantin Brîncoveanu nu a neglijat mănăstirea Dealu, a făcut bisericii o nouă zugrăveală "peste tot", precum şi o tâmplă nouă ; pisania ne păstrează şi numele zugravilor : Constantin, Preda, Nicolae şi Radu, adică aproximativ aceeaşi echipă care a pictat mitropolia din Târgovişte la 1707 - 1709. După domnia lui Constantin Brîncoveanu, în epoca fanarioţilor, ca şi alte multe mănăstiri din ţară, mănăstirea Dealu, neângrijită de călugări a început să se ruineze.

După o perioadă grea pentru mănăstrire, în prima jumătate sec. XIX, când a avut de suferit de pe urma cutremurelor din 1802 şi 1838, a fost restaurată de George Bibescu între anii 1844 - 1854. În anul 1879, în noile clădiri ale mănăstirii, s-a instalat "Scoala divizionară de ofiţeri", apoi, la 1890 - 1891 "Depozitul de arme al armatei", la începutul sec. XIX "Scoala copiilor de trupă", iar la 1912 "Liceul militar Nicolae Filipescu". Cu acest ultim prilej, chiliile au fost înlocuite cu clădiri noi, din vechile construcţii rămânând numai biserica.

La începutul sec. XIX biserica mănăstirii Dealu se înfăţişa lui Nicolae Iorga ca o "minune a artei orientale". "Lespezi mari de piatră, prinse cu scoabe de fier, alcătuiesc păreţi de o putere neobişnuită în grosime şi-n înjghebarea lor de stîncă. Două turnuleţe octogonale în faţă, unul mai mare la mijloc. Cele mai delicate şi mai felurite horbote de piatră înconjoară pisania împărţită la dreapta şi la stînga uşii de intrare sau împodobesc baza, tivesc ferestrele turnurilor. Gustul cel mai ales s-ar opri fermecat înaintea acestei armonii, durate pentru o mie de ani".

Cutremurul din 1940 a cauzat mari stricăciuni mănăstirii, dărâmând turlele bisericii, partea superioară a clopotniţei şi avariind clădirile din 1912, care au fost refăcute în 1953 - 1956, perioadă în care mănăstirea şi-a recăpătat strălucirea de odinioară.

Mănăstirea Dealu îşi leagă numele de apariţia primei cărţi din România şi organizarea celui de-al patrulea centru tipografic european de literă chirilică, prin patronajul voievodului Radu cel Mare şi acţiunea călugărului cărturar Macarie. Cărţile apărute la Dealu în 1508, 1510, 1512, 1644, 1645, 1646 şi 1647 constituie nu doar forme unice ale unui model editorial autohton, ci şi expresia perfectă a unui concept cultural şi ideologic specific, prin care Târgoviştea voievodală îşi asumă rolul de important centru cutural sud-est european, loc de apariţie a cărţilor necesare românilor şi creştinilor din Imperiul Otoman, punct de maximă concentrare a valorilor cărturăreşti naţionale şi europene, chemate să lucreze pentru dezvoltarea culturii şi a limbii literare. Mai ales în sec. XVII - prin Matei al Mirelor şi Udrişte Năsturel - Mănăstirea Dealu devine suport pentru activitatea miniaturiştilor, traducătorilor şi tipografilor care scot ediţii Toma Kempis, mitropolitul Varlaam al Moldovei şi desenază splendie portrete (precum cele ale lui Matei Basarab şi Doamna Elina, desenate de Antim caligraful în 1634 - 1644).